Străduindu-mă să mă plasez în pielea cuiva care trăia în anii 50, de dragul de a înțelege mai bine impactul lui Billy Wilder și spiritul timpurilor, am văzut aseară “Sunset Boulevard”. Vedeam mașinile de epocă și îmi impuneam să constat ultimul răcnet în materie de mașini, vedeam aparatele de filmat antediluviene și mă forțam să mă mir de tehnologia lor complicată și ultramodernă, ascultam naratorul povestind de zor, într-un limbaj literar, dureros de depășit, și îmi impuneam să mi se pară cool și hip. De bine, de rău, experimentul mergea, pînă cînd ieșeam fără să vreau din papucii fictivi la vederea bulevardelor goale, a vegetației care umplea cu nonșalanță peisajul din Los Angeles, a întinderilor de teren viran pe care, între timp, dezvoltatorii și-au făcut de cap…
Casa Normei Desmond nici nu mai există, pînă și locul ei a fost invadat de o clădire de birouri.
Ne grăbim prea tare.
