6

Străduindu-mă să mă plasez în pielea cuiva care trăia în anii 50, de dragul de a înțelege mai bine impactul lui Billy Wilder și spiritul timpurilor, am văzut aseară “Sunset Boulevard”.  Vedeam mașinile de epocă și îmi impuneam să constat ultimul răcnet în materie de mașini, vedeam aparatele de filmat antediluviene și mă forțam să mă mir de tehnologia lor complicată și ultramodernă, ascultam naratorul povestind de zor, într-un limbaj literar, dureros de depășit, și îmi impuneam să mi se pară cool și hip.  De bine, de rău, experimentul mergea, pînă cînd ieșeam fără să vreau din papucii fictivi la vederea bulevardelor goale, a vegetației care umplea cu nonșalanță peisajul din Los Angeles, a întinderilor de teren viran pe care, între timp, dezvoltatorii și-au făcut de cap…

Casa Normei Desmond nici nu mai există, pînă și locul ei a fost invadat de o clădire de birouri.

Ne grăbim prea tare.

5

Am ascultat din nou prima parte a cărții lui Sol Stein.  Sau, mai bine scris:

În această dimineața însorită de care nu am vrut să îmi pese cît ar fi trebuit, căci ar fi însemnat să ies cu bicicleta pe canal, spre Saverne, sau la o plimbare prin Vosgi, am ascultat prima oră din cartea audio a lui Sol Stein despre care vorbeam ieri.  Am decis că mă voi apuca de scris și de sport, dar scrisul are prioritate, mai e o luna pînă la NaNoWriMo și vreau să fiu gata!

Eu traduc ”Creative Writing” prin ”Scriere creativă”.  Scrierea este un proces, nu doar rezultatul procesului.   ”Scrisul creativ” mi se pare o formulare nereușită. Dar poate că îndepărtarea mea de limba nativă mă face să îmi pară astfel.

Notez aici esențialul:

- claritatea și concizia sunt esențiale în exprimarea scrisă
- autorul scoate la lumină aspecte ale umanității ce rămîn obscure, neexprimate în experiența cotidiană a fiecăruia dintre noi
-  non-ficțiunea are ca scop să transmită informație, ficțiunea să trezească emoție.  Dar non-ficțiunea bună folosește armele ficțiunii pentru a deveni palatabilă.
- literatura trebuie să încînte atît autorul, care se exprimă prin ea, cît și cititorul, care se regăsește și trăiește prin ea.  Nu îi spui cititorului că plouă, ci îl faci să simte cum e sa fii în ploaia aceea.
- tot ce scrii trebuie să fie calculat pentru efect.  Adrenalina urcă odata cu exprimările reușite.
- romanul demarează, motorul pornește atunci cînd cititorul decide să nu pună cartea jos.  Nu ai mai mult de trei pagini pentru asta, în cel mai fericit caz.
- furi cititorul în primele paragrafe prin caracterizarea reușită a unui personaj demn de interes, prin elaborarea unor presimțiri, prin limbaj măiestrit, prin punerea în pericol a unui personaj, în principal.

Și ”Oh, Captain, my Captain”, The New York Times face parte și din lecturile lui cotidiene.  Stein respectă standardele jurnalisticii de acolo.  Unde Maureen Dowd si “Aaron Sorkin Conjures a Meeting of Obama and Bartlet” au rămas pe primul loc în topul de popularitate și astăzi.  Briliant!

4

Azi m-am expus la “Dead Poets Society“.  Nu îl revăzusem de mulți ani.  Ce scenariu… Oare Hollywood ar mai face azi așa un film simplu și grandios, cu o poveste de cristal? Oamenii încă au nevoie de astfel de filme, l-am văzut recent în colecția personală de piraterii a unui puști de 16 ani, la loc de cinste, vecin cu ”Borat” și ”Zohan”.  Ca să fim siguri că rămînem umani, poate ar trebui refăcut la fiecare zece ani, să țină pasul cu liceenii momentului.  Oare cum ar arăta, tradus cultural pentru 2008?

Am decis, împreună cu o prietenă, să începem exerciții de scriere.  Păcat ca numai la școala generală se predă disciplina asta și că se ocupă numai cu chestiuni de formă, și nu de conținut.  Scrierea creativă ar trebui să se predea separat de literatură, pînă la bacalaureat.  Mai ales că azi toată lumea își trimite verbul pe internet.

Noi vom urmări cartea lui Sol Stein, ”Sol Stein On Writing”.  Capitol cu capitol, vom încerca să îi aplicăm sfaturile în povestiri și nuvele pe care să ni le comentăm reciproc.

Maureen Dowd îl scutură zdravăn pe Obama în articolul de azi. Pornește cu tipicele sale interpretări, în care transplantează scena politică în diverse lumi ficționale, și folosește prilejul să integreze în ziar ditamai îndemnul la luptă.  Trucul de a se folosi de personajul lui Sorkin a funcționat. La limită, dar de aceea te cheamă Maureen Dowd, sa testezi limitele, nu?  Bravo!  E cel mai citit articol din the New York Times, și a fost astfel toata ziua.

Voi începe să pun și fotografii pe blog.  Încă nu i-am găsit tonul și personalitatea, poate vizualul va ajuta…

3

Am trimis formularul de înregistrare la vot.  Se pare că Virginia este un stat important în alegerile astea.  Go Obama!  Nu mi-a trecut mie supărarea că nu a ieșit Hillary, dar asta e…

Jon Stewart, magic în furia lui împotriva lui Sarah Palin…

Citesc ”Prins” de Petru Popescu.  Magnific!  Sper să se țină de promisiune și să scrie din nou în românește.

Am văzut și un filmuleț amuzant, cu Clive Owen si Helen Mirren, Greenfingers. Mi-a făcut poftă de grădinărit, mi-am adus aminte ce plăceri de neînțeles pentru alții – și care devin repede de neînțeles și pentru tine, cînd le scapi de sub vrajă – implică acest contact repetat și apropiat cu plantele și asumarea esteticii unui petec de pămînt fertil…

2

M-a trezit un telefon.  Îmi beau cafeaua dintr-o cană pe care o foloseam la birou, acum vreo șapte ani, în Georgetown, Washington DC, și care continuă să îmi trezească amintiri plăcute.

E o zi glorioasă afară, scriu eu, traducîndu-mi șuvoiul interior (interior stream) din engleză.  Hai să încerc să îmi clarific loialitățile.

Scriu aici pentru prietenii români din lume, aceia care mai au timp și chef să citească despre mine.   În Franța aproape că nu mi-am făcut prieteni de vîrsta mea, nu m-a interesat și nu s-a întîmplat să cunosc oameni simpatici, cu interese asemănătoare.  Da, am devenit foarte pretențioasă cu prietenii, nu mai practic stilul generos de altădată, am învățat pe parcurs cît de prețioase sunt timpul și emoțiile mele.  Iar cu amicii din America am pierdut contactul din pricina distanței, nu ar avea rost să reînnoiesc cu ei printr-un blog din care nu ar înțelege mare lucru, pentru că presimt că perspectiva mea europeană va fi prevalentă.

Dar ce fel de european sunt eu, dacă primele știri la care alerg sunt din The New York Times, apoi din The Washington Post?  Pe vremuri tulburi ca acestea, fie CNN, fie CNBC sunt tot timpul în ambianța sonoră, chiar dacă nu privesc și imaginile.  La posturile de informații franceze nu mă uit decît accidental și cu un ochi hipercritic, care mi-a rămas ”aprins” astfel de pe vremea declanșării războiului din Irak și a revoltelor ”tinerilor”.  Dan se mai uită uneori… Suntem abonați la CanalSat, dar rareori privim live canale franțuzești, mai nou preferăm să înregistram pe hard disk, ideal în HD, filmele și documentarele care ne interesează și le urmărim cînd avem chef, sărind peste reclame.  Ziare locale nu servim, inutil de adăugat.  Primim doar Time acasă.

Din cînd în cînd dau un browse pe Hotnews, să văd cum se reflectă știrile și în România.  Dar nu citesc știrile politice românești, a fost o vreme cînd mă prinseseră, imediat după alegerile de acum patru ani, și iarăși în timpul răsturnării președintelui.  De atunci, pauză.  Cînd găsesc știri culturale interesante, parcurg textul.  Oricum, mă deranjează noul Hotnews, preferam simpla revistă a presei de altădată, mixul de articole scrise de jurnaliști în training și alți prieteni ai site-ului nu mă branșează, dar prezintă avantajul imparțialității.

Am instalat DigiTV într-un dormitor, dar anul acesta eu nu i-am dat deloc drumul.  A fost util, totuși, l-au folosit oaspeții din România pe care i-am avut, vreo cinci zile.  Televizorul respectiv are diagonala de 82, se vede OK, însă calitatea emisiei nu mi-a permis să instalez decodorul Digi în living, poate atunci l-aș fi folosit mai des…  La o diagonală de 165, imaginea se descompune de tot și nu merită efortul.  În plus, acel fel de televiziune ma agasează.  Nu am eu suficient respect pentru stilul francez de a pune lucruri pe sticlă, dar pentru acela strident și prea puțin profesionist practicat de români.

Deși mi s-a întîmplat să îi prefer francezilor, îmi aduc aminte, pe vremea cînd erau revolte la Paris, cînd ardeau ăștia mașini într-una și la ei la televiziuni nici nu prea se pomenea subiectul. Atunci a fost super Sanda Nicola, de la Realitatea TV, sprijinită și de Jurnalul.  Dar de cîte ori ai ocazia să vezi românii comentînd direct și de la fața locului evenimente externe, în care nu îi poți suspecta de parti pris-uri?

Online, ma uit și la Jurnalul, evitînd anumiți editorialiști (Stan, Cristoiu, etc.)  Are o amprentă distinctă, are conținut.   În plus, am și prieteni acolo.  Dar am amici/cunoscuți și la alte publicații, fără ca asta sa mă determine să le parcurg.

Trist, atîtea publicații și canale de televiziune în România, și totuși atît de puțin conținut original care să își merite timpul, mai ales cînd ai alte opțiuni!..

Cînd privesc/citesc știrile românești, ca și pe acelea din Franța, o fac în diagonală, ca să remarc diferențe de perspectivă și mă interesează mai mult selecția lor și felul în care sunt editate — deci e mai mult o metaprivire.  Cum ar veni, trăiesc și îmi iau informațiile despre lume la intersecția culturilor, le judec comparativ și îmi mențin o oarecare distanță, privilegiind net Statele Unite, rațional și afectiv, dar păstrînd un atașament considerabil față de România.  Fără să idealizez.  Iar Franța, hmm.  Mă lasă rece, deși îi admit virtuți și profit cu încîntare de stilul de viață pe care îl oferă – inutil de adăugat, superior în multe privințe și Americii, și României.  E o țară ideal de locuit ignorînd-o politicos și admirativ, ca și ea pe tine.

Vreau acum să scriu în românește și ficțiune, pentru că simt că acolo e nevoie să fiu auzită, mai mult decît în State, și cu siguranță mai mult decît aici, în Franța.  De gîndit, gîndesc combinat mai nou, nu doar în engleză cum mi s-a întîmplat vreme de mai mulți ani.  Mă rog, atît cît gîndesc…

1

Pentru prima dată scriu pe net in românește, în nume personal.  O schimbare de paradigmă, o simplificare a vieții.  Și o cedare în fața utilității.  Acesta este un blog pentru prieteni, înlocuiește multe email-uri, răspunzînd, sper, constant, la întrebarea CE MAI FACI? – dacă, desigur, aceasta nu este adresată din pură complezență. Mă voi mulțumi deci să notez faptele și impresiile zilei, ca în memoriile și corespondența scrise în vremuri nu demult apuse…

Toată ziua am ascultat CNBC si CNN.  Mă fascinează povestea ridicării lui Sarah Palin, aștept cu nerăbdare și sper în căderea încă și mai rapidă și răsunătoare a damei respective din atenția și interesul public.  Va fi ca o poveste bine spusă, am încredere în conaționalii mei aleși, în spiritul lor narativ bine antrenat.  Deocamdata, eroul, Obama, este amețit de noua armă electorală folosită de inamicul său și încă bîjbîie, căutîndu-și răspunsul adecvat.

Veștile economice mă stupefiază…

Ar trebui să scriu și să încep să mă mișc.

Cu scrisul, am de ales între trei proiecte majore.  (Și bine ca l-am început pe al patrulea, blogul acesta.  Încă o metoda să amîn ceea ce e cu adevărat important, să mă prefac ca aleg cuvinte și că le pun in succesiunea care contează.)  E stranie dorința mea de a scrie roman, și în românește pe deasupra, ispravă pentru care îmi este clar că nu sunt echipată corect.  Dar am decis să nu îmi pese de asta, să las perfecționismul deoparte.  Sper să mă urnesc înainte de NaNoWriMo.  Dacă nu, voi căuta sa folosesc respectiva energie colectivă.  Iar celelalte două proiecte sunt scenarii, unul de ficțiune, altul de documentar.  Prietenii știu.

Bicicleta mă atrage, ca întotdeauna, cel mai mult ca perspectivă de mișcare.  Aș vrea să îmi cumpăr și una fără cadru, ușor de manevrat, ca să încep antrenamentele și să îmi intru în ritm, să ies măcar o oră pe zi.  Și trebuie să le duc la un specialist pe cele două pe care le am, mai ales cursiera, să verifice dacă sunt măsura corectă și să le ajusteze, dacă nu.

Alin zice că se miră de mine că îmi place atît de mult filmul lui Didi Danquart, ”Offset”.  Eu mă mir că nu îi place lui mai mult, mi se pare excelent, mușcător și deschizător de percepții și nu pricep de ce nu s-a făcut mai mare zarvă în jurul lui… Ca și filmul lui Mungiu, ”432”, pare mai bine înțeles și apreciat în afara României.  Recunoscîndu-se în filmele lor/despre ei, românii se scutură, au o reacție de respingere, ca și cînd ar fi fost indecent expuși și se uită strîmb la cineaștii care le țin oglinda în fața…  Să vedem, poate după ce va rula pe HBO, zilele acestea, vor exista mai multe ecouri.   Danquart servește bine scenariul lui Puiu și Rădulescu, ochiul lui străin merge la țintă, atras de o Românie mai jigărită și mai uitată de progres, dar pe care nu o putem nega, o Românie coșcovită, cu rămășițe comuniste de gri, vizual mai reprezentativă și mai pitorească pentru începutul de mileniu decît porțiunile sale renovate recent, lucioase, anonime, comerciale și fără culoare, chit că pline de pigment.

Pe generic, chiar, și Puiu (scenariu), și Mungiu (producție, casting)!

Trebuie să vorbească Bush.  A reassurance message. Cică!

E prea tîrziu să duc la poștă formularul meu de înregistrare la vot în Virginia.  Mîine, promit solemn că o voi face.

Destul pentru azi.